Decizia ÎCCJ despre droguri la volan nu schimbă munca Poliției Rutiere, afirmă adjunctul șefului.
Probe biologice și confuzii toxice: decizia ÎCCJ și testările șoferilor
Decizia recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție legată de consumul substanțelor psihoactive și conducerea vehiculelor pune în lumină un haos legislativ și procedural devenit emblematic pentru felul în care se tratează siguranța rutieră în România. Poliția Rutieră, prin vocea comisarului-șef Bogdan Oproiu, declară că nimic nu se schimbă în activitățile rutiniere. Și totuși, nimicul acesta continuă să păstreze confuzia drept regulă, iar inconsecvența ca practică standard.
Instanța Supremă a stabilit că pentru a sancționa penal consumul de substanțe psihoactive la volan, nu doar prezența substanțelor în sângele șoferilor contează, ci și influența lor asupra capacității de a conduce. Un detaliu aparent logic și rezonabil, dar care deschide ușa unor interpretări subiective și amână tragerea la răspundere. Oare ce altă scuză mai pot găsi vinovații pentru accidentele cauzate? Simplu: substanțele erau „inofensive”! Cine stabilește granițele dintre inofensiv și criminal?
Dotări moderne, rezultate întârziate: paradoxul testării
Într-o țară în care Poliția Rutieră este lăudată pentru dotările moderne, eforturile par să se înece în lentoarea administrativă. Rezultatele analizelor toxicologice care ar trebui să confirme sau să infirme vinovăția șoferilor vin, culmea, la 72 de ore după faptă. În acest timp, suspectul își poate continua liniștit activitățile, pentru că legea lasă loc jocurilor de interpretare. Este incredibil cum, pe de-o parte, autoritățile se laudă cu tehnologiile avansate, iar pe de altă parte, se împiedică de birocrația care frânează justiția.
În timp ce dispozitivul DrugTest indică rapid semnele consumului de substanțe, analizele ulterioare efectuate în laboratoare ridică întrebări vis-a-vis de capacitatea sistemului medical de a susține prompt acțiunile rutiere. Singura consecvență? Procedura rămâne aceeași. Problemele persistă.
Legislație ruptă din contradicții
Codul Penal pedepsește aspru conducerea sub influența substanțelor psihoactive – până la cinci ani de închisoare sau amendă. Cu toate acestea, în timp ce pentru alcool există un prag clar de 0,80 g/l alcool pur în sânge, pentru substanțele psihoactive nu există niciun reper numeric care să stabilească ce înseamnă „criminal” și ce înseamnă „nevinovat”. Această ambiguitate transformă legea într-un bâlci al contestărilor și tergiversărilor, punând pe primul loc nu protecția cetățeanului, ci protecția infractorului oportunist.
Excelența juridică? Nicidecum. Decizia ÎCCJ atrage proteste atât din partea procurorilor care cer reformare legislativă urgentă, cât și din partea șoferilor acuzați pentru consum de medicamente prescrise legal sau simple spray-uri nazale. Într-o țară unde „ce se poate interpreta” devine baza oricărei dispute, justiția doar mimează autoritatea.
Confuzie legislativă și realități pe drumurile publice
„Percepția spațio-temporală intactă” devine scutul preferat al șoferilor prinși cu astfel de substanțe în sânge. Sub pretextul lipsei efectelor psihoactive la momentul depistării, dosare ajung să fie completate cu expertize medico-legale care dau impresia unei societăți blocate într-un carusel continuu de procese sterile. Consum ocazional? Consum de acum câteva zile? Cine să mai țină cont într-un stat care tratează siguranța publică ca pe o glumă proastă și un experiment de anduranță…
Însă, ironia supremă vine din faptele concrete: șoferii condamnați pentru consum, dar fără afectarea reflectată în comportament, sunt achitați pe alocuri. În alte cazuri similare, constatările duc la condamnări aspre. Pare că legislația funcționează pe bază de loterie locală a instanțelor.
Cine vede, cine scapă?
Poate că adevărul cel mai șocant constă în partea cea mai ascunsă a acestei probleme: substanțele psihoactive nu dispar din organism imediat, ceea ce face testele și mai irelevante pentru stabilirea adevăratei stări a șoferurilor în momentul faptei. Prezența unor urme din consumuri anterioare mătură sub preș orice tentativa de claritate. Justiția alege să înoate în ape tulburi, în loc să sprijine o legislație clară, inflexibilă.
Înalta Curte a decis, însă decizia pare să ne condamne pe noi toți – pietoni și participanți nevinovați – la un pericol constant pe drumurile publice. Cine răspunde? Sau să ne mulțumim iar cu vechile promisiuni fără acoperire?
