Cum au plecat frații Tate din România.
Un cadru tulbure și decizii îndoielnice
Frații Tate, Andrew și Tristan, oferă din nou o priveliște impresionantă a felului în care justiția românească își permite să jongleze cu acuzații grave și prințipii de drept aplicabile doar pe hârtie. Potrivit DIICOT, celor doi le-a fost aprobată solicitarea de a părăsi teritoriul României, deși măsura controlului judiciar continuă să le pese doar la nivel declarativ.
Cum poți privi acest eveniment fără un cocktail de indignare și suspiciune? Aproape în toiul nopții, la orele fragile ale dimineții, cei doi frați s-au strecurat de pe aeroportul Băneasa, urcând într-un avion privat cu o destinație parcă trasă dintr-un film hollywoodian: Florida. Justiția și-a dat, se pare, ordinul tacit pentru plecare, ignorând gravitatea capetelor de acuzare ce atârnă precum un ghilotin asupra renumelui DIICOT.
Acorduri inexplicabile și tăceri asurzitoare
Trafic de persoane, viol, grup infracțional organizat! Lista acuzațiilor părea mai degrabă un motiv pentru înăsprirea restricțiilor, nu pentru relaxarea lor. Și totuși, un procuror autorizat a semnat acest bilet de voie legal către libertatea lor internațională. Între timp, DIICOT insistă că celelalte „obligații” ale controlului judiciar rămân intacte, inclusiv angajamentul de a apărea la fiecare chemare a organelor judiciare. Oare acesta e doar un gest simbolic menit să liniștească sufletele critice ale publicului?
Un scenariu ce provoacă riduri de frustrare
Dacă cei doi nu se întorc până la sfârșitul lunii martie – și să vedem cine mai ține respirația până atunci – măsura arestului preventiv pare a fi fluturată timid, ca un ultimatum fără dinți. Cu toate acestea, nu pare a exista un interes acut de a limita și preveni posibilele evadări din justiție.
Florida oferă acum adăpost fraților Tate, unde, în mod previzibil, rețelele lor de socializare rămân neobișnuit de tăcute. În timp ce România rătăcește în bezna unui sistem care își permite asemenea scăpări, jurisdicția DIICOT pare să fi devenit un spectacol de artiști în iluzionism, jonglând cu reguli de aur greu influențate de „circumstanțele” celor puternici.
Măsuri, „promisiuni” și ipocrizie
Astfel, publicul asistă la o sinistră iluzie de justiție. Atenția este redirecționată cu fraze sonore despre prezumția de nevinovăție, drepturi și garanții procesuale. Dar când termenii banalizați ai procedurii penale devin mai flexibili decât o foaie de gumă mestecată, nu e de mirare că orice încredere cât-de-cât existentă în sistem alunecă mai repede decât avionul privat din această poveste.
