Petre Roman, la Parchetul General, în dosarul Mineriadei 1990. „Nu există dovadă că am adus minerii”
O fereastră către realitatea unor capitole rușinoase din istoria recentă
Absurdul continuă să definească faimoasa anchetă privind Mineriada din iunie 1990, o rană vie din istoria României care refuză să se închidă. Ani de tergiversări, probe anulate, vinovați chemați în fața justiției doar pentru ca, peste câțiva ani, aceleași acuzații să fie “reconsiderate” ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Petre Roman ajunge din nou la Parchetul General. Ion Iliescu? Deși nominalizat ca unul dintre actorii principali, este audiat acasă, în tihna vârstei înaintate, de parcă timpul i-ar fi acordat o imunitate divină împotriva responsabilității.
Între timp, românii continuă să plătească prețul pasivității din acele zile negre. Cu patru morți prin împușcare, oameni violați, vieți distruse și peste o mie de persoane mutilate fizic sau psihic, Mineriada rămâne o carte pe care autoritățile o tot rescriu, dar nu o mai închid. Ce mai înseamnă justiție într-o țară unde oamenii încă își caută răspunsurile după 35 de ani?
Sub lumina reflectoarelor procurorilor
Petre Roman refuză vehement orice implicare. “Această învinuire este profund nedreaptă”, declară cu o siguranță care aproape insultă memoria celor decedați, răniți sau arestați. Fostul profesor și cercetător pare să uite că toate drumurile duc direct la ușa guvernului din care făcea parte. Cum rămâne cu legea, câtă vreme vinovăția colectivă plutește în aer?
Pe lista rușinii mai intră nume sonore: Gelu-Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Miron Cozma – simboluri vii ale complicității și tăcerii de beton. Fiecare dintre acești oameni, odată ridicat în fruntea aparatului de stat, ridică acum din umeri. “Mineriada? Securitate? Noi? Nici gând.” Cinismul atinge cote noi, iar concluzia este halucinantă: ilegalitatea rechizitoriului i-a salvat pe unii dintre cei responsabili.
Vina ascunsă sub molozul uitării
În culmea absurdului, instanțele au respins toate probele strânse. Noi, muritorii de rând, rămânem să ne întrebăm cum poți să “anulezi legal” mii de vieți marcate de teroare, haos și violență. Printre victimele fără vină ale poveștii se numără tineri care susțineau Proclamația de la Timișoara – un apel la responsabilitate civică și la lipsa de corupție. Ce ironie macabră: forțele statului s-au coalizat împotriva ideii de integritate.
Cifrele spun tot – patru morți prin împușcare, abuzuri care sfidează imaginația și 1250 de arestați într-o manieră arbitrară. În mod grotesc, acele zile au fost orchestrate de o combinație toxică între Securitate, Ministerul de Interne și un val de violență brută din partea minerilor mobilizați în masă.
Mineriada – un călcâi al lui Ahile
Au trecut decenii, dar poveștile rămân aceleași. Cineva dă o comandă, cineva execută, iar restul devin victime colaterale. Acuzațiile împotriva lui Iliescu, Roman & Co. conturează imaginea unei conspirații metodice: represiunea orchestrată împotriva celor care aveau curajul să-și exprime pașnic nemulțumirile. Lupta pentru un viitor democratic a fost călcată în picioare, literalmente, sub bocancii minerilor.
Și nu, această imagine nu este o metaforă, ci realitatea amară a unui regim dispus să-și sacrifice cetățenii pentru păstrarea controlului.
Ce rămâne din toate acestea pentru generațiile viitoare? Un exemplu viu al compromisurilor care au viciat instaurarea unei democrații autentice? Sau o lecție amară despre cum o națiune poate învăța să-și ierte trecutul fără a înceta să-l întrebe cine este cu adevărat vinovat?
Falsul si impunitatea își dau mâna, iar victimele continuă să aștepte.
