Petre Roman, la Parchetul General, în dosarul Mineriadei 1990. „Nu există nicio dovadă că am fost implicat în aducerea minerilor”
Petre Roman, Parchetul General și o mineriadă care îngroapă tot
Într-un episod al istoriei recente care poate fi descris ca un simbol al haosului și abuzurilor de putere, fostul premier Petre Roman s-a prezentat la Parchetul General pentru a răspunde acuzațiilor din dosarul Mineriadei din iunie 1990. Dosarul, o pată neagră pe obrazul fragilei democrații post-decembriste, îl plasează pe Petre Roman alături de alte nume sonore acuzate de infracțiuni împotriva umanității. Și, așa cum ne-am obișnuit într-o țară paralizată de complicitatea instituțiilor, dosarul continuă să fie un carusel juridic care sfidează simplitatea adevărului.
Roman, în apărărea sa, insistă că nu există nicio probă care să-l incrimineze, contestând vehement orice implicare în aducerea minerilor. “Ce interes aveam eu?”, întreabă retoric, în încercarea de a declina vinovăția, în timp ce imaginea de profesor și cercetător este proiectată strategic ca scut. Refuzul său categoric de responsabilitate este pus în umbra unei afirmații explozive: evenimentele s-ar fi desfășurat sub controlul foștilor agenți ai Securității. Adevăr sau strategie de apărare?
Acuzații intimidante și tăcerea în umbra dovezilor
Dosarul Mineriadei implică nume grele ale elitei guvernamentale și securitare din acea perioadă. Fostul președinte Ion Iliescu, alături de Gelu-Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Adrian Sârbu și mulți alții, figurează pe lista celor suspectați. Dar cercul vicios al Justiției românești pare să fi șlefuit cu grijă o strategie de amânare perpetuă.
Ancheta inițială, finalizată în 2017 și trimisă în instanță, a fost spulberată în 2020, după ce Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat probele pe motiv de nelegalitate. Practic, întreaga poveste se rescrie de la zero, păstrând cu sfințenie o cronologie absurdă, în care nimeni nu răspunde pentru cei patru morți prin împușcare sau pentru celelalte atrocități comise.
Mineriada: detalii sordide și o cronologie care sfârtecă
13 iunie 1990 rămâne o dată emblematică în calendarul traumei colective. Conform acuzațiilor, peste 10.000 de mineri și muncitori, mobilizați la ordin, au fost lansați într-un atac agresiv asupra manifestanților din Piața Universității din București. Rezultatul? Patru decese prin împușcare, vătămarea a 1.388 de persoane, două victime ale violurilor și 1.250 de cetățeni privați de libertate pe criterii politice.
Manifestanții, majoritar studenți și personalități din sfera academică, cereau asumarea punctului 8 din Proclamația de la Timișoara, militând pentru democrație reală. Locul protestului central al libertății a devenit, ironic, epicentrul represiunii dezumanizante orchestrate de autoritățile statului.
Un haos bine organizat sau conspirație deasupra legilor?
În această macabră coreografie a represiunii, rolul forțelor de ordine și al instituțiilor statului rămâne conturat extrem de clar. Forțe ale Ministerului de Interne, Ministerului Apărării și Serviciului Român de Informații au fost implicate direct, ridicând întrebări incomode despre angajarea resurselor și neclaritatea ordinelor executive. Ordinul președintelui Iliescu și executarea acestuia cu mână forte de către sectoarele muncitorești transformă tabloul într-o piesă lipsită de îndoială legală, dar presărată cu tăcere juridică.
Procuratura Militară, deși pare să identifice o vinovăție sistemică, nu a reușit să aducă în fața justiției o anchetă solidă, condamnând mii de victime la tăcere și vinovații la libertate.
Reflecții amare într-o societate captivă
Dosarul Mineriadei oglindește perfect slăbiciunile dureroase ale unui sistem care, deși poartă în nume democrația, continuă să certe victimele și să protejeze rădăcinile vinovăției. Umiliți de propria istorie recentă, rămânem captivi într-un labirint unde adevărul pare să fie o frântură de ideal, iar dreptatea doar un vis pierdut printre hârtii clasate.
